Orașul Călan este situat în partea de nord a depresiunii Țara Hațegului, pe valea inferioară a râului Strei. Așezarea veche a orașului se află în partea stângă a râului pe drumul național DN 66 (respectiv E79), iar orașul nou este așezat pe terasa Streiului, în partea dreaptă a râului, pe drumul județean care leagă Călanul de satele din comuna Mărtinești (Orăștie) și se întinde împreună cu satele aparținătoare pe o suprafață de circa 101,5 km2

În cadrul județului Hunedoara orașul are o poziție centrală, se găsește la altitudinea de 200 – 300 m deasupra nivelului mării.

Zona în care este așezat orașul Călan și satele aparținătoare, având un sol bogat, o faună și o floră variată, a oferit condiții prielnice pentru dezvoltarea așezării omenești din cele mai vechi timpuri.

Urmele materiale descoperite în oraș și satele care intră în componența sa, atestă că teritoriul de astăzi al orașului a fost locuit din epoca neolitică veche (5500 – 3500 î.e.n.) astfel, din această perioadă, au fost găsite în cele două peșteri din dealul Măgura unelte de piatră, oase de animale, vase de ceramică.

Urmele materiale găsite sunt variate, formate din nuclee de cremene, unelte, fragmente de vase, urme de chirpici, oase de animale, coarne de cerb (care puteau fi folosite ca săpăligi în lucrarea pământului).

Perioada de tranziție către epoca bronzului (circa 1900 – 1700 î.e.n.) e atestată de fragmentele de vase cu ornamentații din lut ars (Streisîngeorgiu), pietre de lustruit și măcinat, fragmente de ciocane din piatră șlefuită. Acestea dovedesc că așezarea a fost intens locuită.

Pe teritoriul Călanului sunt semnalate și urme ale epocii bronzului. Aceste urme constituie un indiciu că viața și-a urmat cursul ei firesc și pe valea Streiului, unde s-au găsit: o secure de aramă (Crișeni), brățări de bronz (Strei), topor de bronz (Valea Seacă), toate aflându-se la Muzeul de Istorie din Deva.

În a doua epocă a fierului (sec. V – sec I î.e.n.) daco – geții și-au perfecționat uneltele, fapt ce a dus la creșterea productivității muncii și să nască un surplus de produse. Cele două secole ce au precedat cucerirea Daciei de către romani, au însemnat o rapidă dezvoltare a forțelor de producție, determinată de generalizarea fierului, a legăturilor geto – dacilor cu lumea sclavagistă greco – romană din sudul și răsăritul țării.

Cultura materială a dacilor a cunoscut o mare înflorire în cursul secolului I î.e.n. și secolul I e.n. Așezările de pe valea Streiului au cunoscut și ele această înflorire. În anul 1883 în locul numit „la Pleș㔠(Chitid) s-au găsit o bară de aur și tetradrahme grecești. Ceea ce demonstrează că aceste așezări erau antrenate în relații de schimb care își făceau tot mai mult loc în economia dacă.

În construcțiile impunătoare din Munții Orăștiei, dacii au folosit piatră de construcție de la carierele de piatră din Dealul Măgurii, Sîntămăria de Piatră și Călanul Mic. Aceste cariere de piatră au atras dezvoltarea așezărilor din zona Călanului.

Roma desăvârșise, aproape, încercuirea Daciei. În aceste condiții, la sfârșitul secolului I î.e.n. conducerea statului dac este luată de Decebal, care nu peste mult timp avea să facă față primelor atacuri ale romanilor. Încercările de a supune Dacia au culminat cu cele două războaie din 101 – 102 și 105 – 106 e.n. În ambele războaie o parte din lupte purtându-se atât pe valea Streiului cât și pe valea Luncanilor. Mare înfruntarea de la Tapae s-a sfârșit cu pierderea bătăliei de către daci.

Romanii au întâmpinat mari rezistențe în dreptul actualei localități Călanul Mic, unde valea este strânsă între dealurile Sîntămăriei de Piatră și cele ale Sîncraiului. Se presupune că în hotarul satului Sîntămăria de Piatră dacii ar fi avut o cetate (poate turnuri întărite de observație și pază). Tot aici a fost semnalate urme arheologice aparținând comunei primitive și orânduirii sclavagiste romane. În secolul al XVII – lea, se spune că un pescar ar fi găsit pe malul Streiului, sub rădăcina unui copac răsturnat o comoară formată din bani de aur, despre care s-a zvonit că ar fi o rămășiță a comorii lui Decebal.

Numeroși istorici au identificat Streiul cu anticul Sargeția, despre care istoricul Dio Cassius ne relatează o interesantă Legendă: „Dacia ajunsese sub ascultarea romanilor și Traian descalecă aici orașe. Se găsiră și comorile lui Decebal, cu toate că ele erau ascunse sub râul Sargeția, care curge pe lângă scaunul domniei sale. Căci Decebal prin mijlocirea captivilor săi, abătu râul, săpă albia lui și punând întrânsa mult argint și mult aur, precum și alte lucruri de mare preț și care puteau suferii umezeala, puse peste pietre și grămădi pământ: după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peșteri tot cu ajutorul acelor captivi ascunse veșmintele și alte lucruri de felul acesta. După ce făcu aceste, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimic nimănui. Dar Bicilis, un om de-al lui, care știa ce se lucrase fu prins și dădu pe față toate acestea …”

Interesantă relatarea lui Dio Cassius, care poate nu este o simplă legendă, având în vedere că autorul este un istoric, a stimulat imaginația unor scriitori de povestiri care au pus pe eroii lor să caute și să descopere fabuloasele comori dacice ascunse în albia Streiului, comori pe care împăratul Traian nu reușise, chipurile, să le găsească. Este adevărat că s-au descoperit mai multe tezaure de monede geto – dacice pe teritoriul Daciei, dar nici unul dintre ele sub albia Streiului.    

Cucerirea romană, a adus în întreaga Dacie, deci și pe teritoriul pagus – ului Aquuaensis schimbări profunde de ordin economic, politic, social și cultural. Acest pagus se afla pe teritoriul actualului oraș Călan.

Sarmizegetusa dispunea de un vast teritoriu în care intrau centre de seamă ca: Aquae, Micia și Germisara și o mulțime de vicii. Pe marele drum roman în Tabula Peutingeriană este amintit Aquae. Vasile Pârvan în lucrarea sa „Getica” arată că localitatea Aquae este amintită chiar de Ptolemeus sub denumirea de Ydata.

Așezarea civilă de la Aquae era puternică, acest lucru fiind dovedit prin varietatea de urme materiale ce au fost semnalate în Călan și în jurul său; chiar și azi mai pot fi găsite cărămizi romane și ceramică. Urme ce au fost găsite sunt: „zidării, coloane, capiteluri, diferite sculpturi în piatră, cărămizi și monede de la împăratul Traian la Filip Arabul”.

Despre localitatea Aquae ne informează o știre epigrafică, care a fost găsită în biserica satului Călanul Mic, la cca 1 km de băi.

Localitatea Călan a fost un pagus, care era condus de un prefect numit de metropolă.

Aquae fiind așezat pe artera principală care lega toată Dacia de metropola sa, Sarmizegetusa, negoțul a însemnat un mijloc important de câștig pentru locuitorii pagusului, dar și pentru cei din satele învecinate, de care se leagă printr-o serie de drumuri secundare, ce se desprindeau din marele drum.

În satele din jurul Călanului s-au descoperit țigle și fragmente de cărămidă cu ștampila legiunii a XIII-a Germina (209 – 211 e.n.), un sarcofag cu inscripția C.A. Valerianus care conține o listă de persoane de neam diferit.

Pe baza materialului epigrafic se poate afirma că valea inferioară a Streiului, în care intră și Călanul, a fost intens romanizată. Pagusul Aquaensis era un târg important, rămânând o zonă a apelor termale și a carierelor de piatră, în care viața s-a desfășurat după model roman.

Denumirea orașului Călan vine, probabil, de la proprietarul care a stăpânit satul Călanul Mic, episcopul Calanus.

Călanul Mic este menționat prima dată în documente, în 1387 ca o moșie cnezială, apoi în 1482 când apare sub denumirea de Kalan.

Pentru prima dată apare menționat Călanul Mic – KisKalan – în documentele din 1760 – 1762. Mențiunile din statisticile anilor 1854 – 1857 sunt tot KisKalan.

Satul Crișeni este amintit în documente din anul 1387, sub denumirea de Alsokalantelek (Călanul de Jos), aparținând probabil aceluiași cneaz de la Călanul Mic.

În 1733 este menționat sub denumirea de Krisani, apoi în 1750 de Krischeni, iar în 1760 sub denumirea de Puszta Kalan.

Originea denumirii Călan se deduce din cea relatată despre Călanul Mic.

Călanul vechi în perioada 1850 – 1918 purta denumirea de Puszta Kalan, iar după 1918 poartă denumirea de Crișeni, până după al doilea război mondial.

La 25 mai 1869 începe construirea primului furnal de către societatea „Kronständer Verein” care deținea și minele  de la Teliuc. Furnalul este pus în funcțiune în iarna lui 1871, iar în 1874 începe construirea celui de al doilea furnal, care intră în funcțiune în 1875. Furnalele foloseau minereul și dolomita de la minele proprii din Teliuc. Construcțiile s-au desfășurat sub conducerea lui P. Massanctz, originar din Belgia. În 1876 se pun bazele unei turnătorii, dotată în 1877 cu două cubilouri. Uzina, în perioada 1881 – 1884, transformă fonta în oțel în cadrul unei secții, care cuprindea cuptoare de pudlaj, ciocan cu abur și laminoare cu linie de lupe și linie fină cu capacitate de 4000 t oțel / an. În anul 1916 Uzina Călan a ajuns la 1117 angajați. În anul 1924, uzina din Călan este inclusă în Societatea anonim㠄Uzinele metalurgice unite Titan – Nadrag – Călan” cu sediul în București. La 6 noiembrie 1934 a fost terminată lucrarea la Uzina Electrică de pe Strei. Din anul 1959 începe construirea blocurilor pe terasa din dreapta Streiului, iar în 1961, ca urmare a importanței sale economice, comuna Călan devine oraș. În 1930 populația Călanului cu toate localitățile aparținătoare era de 5122 locuitori, în 1997 populația de 14734 locuitori , iar în prezent Călanul are circa 13099 locuitori În anii regimului comunist Uzina „Victoria” Călan se dezvoltă foarte mult ea transformându-se într-un Combinat Siderurgic. Din păcate după 1989 Combinatul se dezintegrează bucată cu bucată, cauzele fiind multiple, ajungându-se astăzi la circa 250 – 300 muncitori angajați, și aceștia pentru pază.

Date preluate din lucrările:
Monografia Orașului Călan – prof. Ioan Ocolișan

Drumeții, legende și istorie pe Valea Streiului și în Țara Hațegului – înv. Mariana Cerbiceanu